Astăzi a fost ziua programată pentru spital la Vaslui.

Trebuia să ajung cu mama de la nr 33 la spital la Țonțonel la Vaslui, iar la 16:30 aveam programare cu fata cea mare din familia cu 9 copii de la Păltiniș la medicul cardiolog…se simte foarte rău, are două valve slăbite la inimă și nu are nici 14 ani împliniți.

Am umblat prin frig jumătate de oră, mama copiilor de la 33 nu a mai apărut la locul întâlnirii așa că am plecat doar eu și Narcisa spre Vaslui.

La spital, ajungem la secția de pediatrie. Ce credeți, că știam eu cum îl cheamă în certificat? Eu am întrebat de Țonțonel.

S-au uitat mirate la mine vreo 10 asistente care stăteau la povești într-o cămăruță. Le-am zis puțin situația și au știut despre cine e vorba.

“Cine? Copilul abandonat? I-am cumpărat noi hăinuțe și papucei, îi mai luăm și de mâncare, de luni l-am internat și nu a venit nimeni să-l viziteze. “

L-au adus pe hol.
“O cunoști pe doamna? “
Îl întreabă asistenta.

Țonțonel zâmbește timid și dă din cap. Nu mai avea nimic din curajul copilului gălăgios și mereu cu picioare ude, cățărător de garduri, aruncător de bulgări, copil care mă urmărea prin oraș și răspundea cu râs colorat când îl prindeam. Avea ochii speriați.

Între timp, două doamne de la curățenie măturau în zonă.

“Da’ ăsta nu e copilul abandonat?”
De față cu el.

Am tăcut și le-am făcut semn să nu mai vorbească așa. Dar el știa. Ceva din tăcerea și frica lui îmi spunea că știa, auzise ce i s-a întâmplat.

Niciun copil de 5 ani, nici de 8, nici de 18, n-ar trebui să stea în spital 5 zile, să doarmă noaptea singur in spital, să stea ziua printre străini care-i pun branule și care-l îndeamnă să se mai uite și el pe geam la priveliștea blocurilor atunci când se plictisește. Nu! Nu! Nu!

E cel puțin câte un Țonțonel în fiecare spital din țara asta, orfelinatele sunt pline. Căutați-i. De dragul lui Țonțonel de Vaslui, iubiți un copil abandonat măcar.

Am ajuns târziu acasă și am mai coborât cu un ultim efort în mahala să-i spun mamei cum se simte copilul și să-i arăt poze.
Mi-a zis că mâine merge să-l vadă.
Dar nu mai am speranțe…

Sper doar, ca printr-o minune, copiii familiei să nu rămână în sistem, să ajungă în familii care să-i iubească așa cum merită.

Iubiți și voi un Țonțonel!