Am oprit si la Bojila unde avem niste prieteni blonzi cu ochi frumosi, am lasat o masina de spalat abia cumparata, bradut si decoratii, mancare si bani de lemne.

Ne-am impotmolit si putin in zapada. Nu ma simteam prea bine si dupa cateva minute de frig m-a apucat panica…in mijloc de camp, masini nu se vedeau la orizont…doar un copil cu sania.

Voiam acasa la caldura. Ce ipocrita m-am simtit dupa momentul asta…

Am ajuns si la Madarjac unde niciun ajutor nu e prea mic. Jucarii, saltele si mancare. Cu asta am mers in gand.

Am luat adrese pentru cei care vor sa trimita pachete direct si targetat, am mai lasat bani de lemne si de spital pentru cativa.

Se vede incredibil de frumos iarna de la Madarjac. Dar sunt atatea nevoi…

Pe drumul spre casa am vazut un mosnegut care semana cu Mos Craciun trebaluind pe langa casa. Am oprit sa-l intrebam de sanatate. Sta singur. Ne povestea repede ceva, parca voia sa inghesuie cat mai multa poveste in cele cateva clipe impreuna. Cu incredere nezgudita in Dumnezeu ca El il tine si El il are in grija chiar si cu pensia de 100 ron pe luna.

Pe cand ne ura drum bun si intra in casa, ma gandeam la singuratatea lui pe dealurile alea.

Cati ani am stat eu in bula mea si am crezut ca-s buricul pamantului…cam cati ani am ignorat povestile nescrise ale unor oameni asa de speciali, care trec prin viata altfel decat trecem noi astia nascuti la buza metroului.

Dar ce bine ca-s aici. Si ce bine ca inca am ocazia sa trag cu ochiul la file de povesti fara nume scrise neglijent de oameni din Iasi si Vaslui.

Cum o suna paragraful despre Dragoste Desculta in cartea Mosului de asta seara?

“M-au strigat niste tineri la poarta, imi puneau intrebari de zici ca eram vreun presedinte si imi zambeau de zici ca i-a trimis cineva sa ma cunoasca. Eu le-am zis ca nu ma sperie iarna pe aici pe la noi, Dumnezeu ma stie, Dumnezeu ma tine. “