Îmi încep fiecare zi în orașul ăsta cu un gând îndreptat spre Dumnezeu: “ Dacă nu știu pe cine să ajut azi, trimite-mi Tu.” Și o face așa de creativ…in fiecare zi.

Era greu de crezut că într-o zi cu treburi administrative și telefoane, cearșafuri la spălat și umblat la farmacie în papuci de casă, o să se mai găsească timp de vreun caz care cerea atenție majoră.

Am pregătit câte ceva pentru câinii de pe strada principală și am fost să îi hrănesc. Cât am așteptat să termine ei de lipăit ca să-mi iau castroanele, văd o bătrânică. Are 83 de ani, o cunoscusem la Huc în urmă cu ceva timp dar nu mai știam nimic de ea.

“Ce faci, mamaie?”

“Da’ ce să fac, am fost la doctor și mi-a dat o rețetă. Am venit la oraș cu un vecin cu căruța, mi-a cerut treizeci de mii(3 lei) și de întoarcere nu mai am. Nu știu ce să fac. De ieri nu am mai mâncat.”

I-am cumpărat medicamentele, mâncare pentru câteva săptămâni și am chemat pe cineva cu mașina s-o ducă acasă. Din florile pregătite pentru Ziua Femeii i-am dat și ei un ghiveci cu flori. Albe.

Nu cred că s-a bucurat nici de mâncare, nici de medicamente, așa tare cum s-a bucurat de floarea aia.
Când am dat s-o ajut cu pungile și ghiveciul să le ducă la mașină, și-a strâns floarea la piept și a zis : “Nu, nu, nu-ți dau floricica mea.”

A luat-o tăcut înainte trăgând bastonul după ea. Eu cu pungile și papucii mei de casă în spate. Pe la poartă o aud vorbind cu floarea:

“Iubita mamii, dragă mea iubită.”

Mi-au dat lacrimile.
Am știut mereu că îmi place deschiderea și seninătatea culorii de alb, dar de azi a căpătat o altă semnificație. Albul e veșnicie. E îmbrățișare. E moment de respiro între minutul ăsta de îngrijorare și celălalt.

Mi-ar plăcea să dăruim toți, cât mai suntem în puteri, multe flori. Și să dăm oamenilor fără speranță motive să mai vrea să mai trăiască un pic. Măcar până li se ofilesc florile albe.