Mariana și-a întâlnit soțul în Mangalia. Ieșise recent dintr-o căsătorie violentă, avea două fete, iar omul întâlnit părea să fie diferit de primul. L-a urmat în Moldova și s-au stabilit în comuna Bacesti.
Au avut împreună doi copii, timp în care culorile adevărate ale omului cu care se mutase ieșeau la iveală. A început să fie tot mai rar pe acasă, să nu se mai preocupe de copii, dar să audă prin sate că omul ei umblă cu alte femei.
Acum, nu doar că nu a mai dat pe acasă de un an și ceva și nu se gândește dacă copiii lui au ce mânca sau dacă au lemne pentru foc, singurul ajutor al mamei fiind alocația copiilor(la ajutor social nu s-a încadrat), dar o și amenință că o da afară din casa lui. Cu tot cu copii.
Probabil ca să se mute acolo cu următoarea victimă.
Dar nu despre el vorbim noi azi. Copiii Marianei sunt speciali. Fetițele mari, Carmen și Nicoleta, au în ochi sclipirea copiilor inteligenți cărora nu le trebuie decât un ușor impuls pentru a reuși. Personal, m-am uitat lung la Nicoleta o oră și ceva cât am stat la ei acasă. A stat cumințică pe soba, cu mâinile în poală, așa nevinovată, ascultând cum se derulează din nou și din nou povestea tatălui care nu le-a mai vrut și că e posibil să ajungă pe drumuri.
Pastorul Marica a ‘botezat-o’ Mona Lisa, și pe bună dreptate, are o finețe aparte.
Florin, 4 ani, are deficiențe de vorbire dar e o dulceața de copil. La fel și Andreea (1 an) care ne privea doar cu coada ochiului. Mai pe final au început să uite de rușine și să-și construiască castel din conservele primite.
Eu aveam o durere de cap îngrozitoare, așa că după ce am mai povestit puțin și pastorul Marica a vorbit fetelor cu dragoste și le-a dat îndemnuri bune, că un tată, cum știe el s-o facă atât de natural…am plecat spre mașină.
Se înserase bine. Am luat-o tiptil pe lângă casă și m-am uitat pe geam, țineam minte că atunci când eram mici și veneau musafiri la noi, stăteam ca niște sfințișori. Când plecau, era haos.
Nu m-am înșelat, Mona Lisa mea și Carmen, trăgeau din toate părțile de un ghiozdan pe care îl dusesem: “E-al meu. Ba nu. Al meu.”
Am râs. 
)
Ne dorim să îi ajutăm mai mult decât cu lemne și mâncare. Ne dorim să le găsim un loc de căsuță în Negresti și să le construim ceva, fetele vor avea astfel școală și mai târziu liceul aproape, și probabil vor putea intra în programul de after school de la centrul de misiune unde activez.
Dacă v-au intrat în suflet și vreți să puneți umărul și voi la impulsul pe care vrem să-l dăm copiilor pentru o viață mai bună, scrieți-ne. Promitem că facem petrecere de inaugurare. ?
