,,Dar nu-s prima care vrea sa-i ajute, au fost multi inaintea mea care au incercat.

In cazul lor, am facut o intelegere cu Cerul, sa nu astept recunostinta, dreptate sau corectitudine.

Ei sunt exercitiul meu de iubire neconditionata.

Nu-i usor sa te lasi luat de prost.

Dar n-a facut si Dumnezeu asta cu noi de atatea ori?”

A luat-o tăcut înainte trăgând bastonul după ea. Eu cu pungile și papucii mei de casă în spate. Pe la poartă o aud vorbind cu floarea:

- Iubita mamii, dragă mea iubită.

Mi-au dat lacrimile. Am știut mereu că îmi place deschiderea și seninătatea culorii de alb, dar de azi a căpătat o altă semnificație. Albul e veșnicie. E îmbrățișare. E moment de respiro între minutul ăsta de îngrijorare și celălalt.

Mi-ar plăcea să dăruim toți, cât mai suntem în puteri, multe flori. Și să dăm oamenilor fără speranță motive să mai vrea să mai trăiască un pic. Măcar până li se ofilesc florile albe.

„- Stiti ce? In locul ei si eu m-as fi apucat de baut!”

Doamne, iarta-ne ca punem etichete si uitam ca oamenii astia care se amortesc cu o litra de spirt sunt oamenii care au ce mai mult nevoie sa stie ca inseamna ceva pentru cineva si ca sunt iubiti.

De-asta se bea, prieteni, la Vaslui. De durere.

Niciun copil de 5 ani, nici de 8, nici de 18, n-ar trebui să stea în spital 5 zile, să doarmă noaptea singur in spital, să stea ziua printre străini care-i pun branule și care-l îndeamnă să se mai uite și el pe geam la priveliștea blocurilor atunci când se plictisește.

Nu! Nu! Nu!

E cel puțin câte un Țonțonel în fiecare spital din țara asta, orfelinatele sunt pline. Căutați-i. De dragul lui Țonțonel de Vaslui, iubiți un copil abandonat măcar.

Frig, noroi, tristete, zambete pe alocuri, copii care se pregatesc de scoala, oameni buni, instinct de supravietuire activat. Cine a fost pe-aici stie cum se manifesta.

Mi-a ramas in minte ce a zis un barbat in timp ce gafaia ducandu-si sacul de cartofi spre casa:

“Vezi ce inseamna Dumnezeu? Mi-a trimis mancare chiar cand nu mai aveam.”